Coridoarele ecologice: de la infrastructura regională la cea urbană

Dacă este perceput corect, în conformitate cu baza teoretică actuală a ecologiei urbane,  mediul urban este o infrastructură verde (formată din zone urbane şi suburbane, parcuri industriale, canale de drenaj, coridoare ecologice şi piste pentru biciclişti şi pietoni), care, generând servicii ecosistemice, contribuie la creşterea bunăstării şi confortului populaţiei. În România persistă în paralel o concepţie anacronică din anii 1950, conform căreia mediul urban este o sumă de „factori de mediu”.

Conceptul de „infrastructură ecologică” poate fi aplicat la mai multe scări spaţiale. La nivel regional s-au conturat mai multe reţele de arii naturale protejate, cea mai cunoscută fiind reţeaua Natura 2000, constituită din situri de importanţă comunitară ale Directivei Habitat, situri de protecţie avifaunistică ale Directivei Păsări şi zone de conservare specială menite să asigure coerenţa reţelei. Alte reţele de arii naturale protejate răspund cerinţelor specifice de protecţie a zonelor montane, ce au conturat convenţii europene, cum ar fi cea de protecţie a Alpilor sau Carpaţilor, dar şi a regiunii Dunării – reţeaua parcurilor dunărene, reţeaua parcurilor din Munţii Dinari sau iniţiativa „Reţeaua verde”.

 

Citiți articolul integral pe portalul specializat EuroUrbanism.ro